Când nu ești „binele” nimănui

Zilele acestea am dat des peste un mesaj care circulă pe internet:

„Uneori nu ți se întâmplă nimic bun pentru că tu ești binele care li se întâmplă altora.”

Recunosc — m-am înfuriat puțin. Pentru că uneori chiar nu ai deloc o perioadă bună. Și nu există nicio poezie în asta. Nu e un semn din univers. Nu e o consolare că tu ești „binele” altora, când pentru tine pare că viața a rămas blocată pe modul nedreptate/ supraviețuire.

Nu e nicio magie în faptul că trăiești pierderi, dezamăgiri, necazuri, unul după altul. Nu e un destin nobil să suferi doar ca alții să aibă parte de zâmbete. E doar greu. Și obositor. Și copleșitor.

Pentru că da — ai fost binele altora. Ai fost umărul lor, salvarea lor, mâna întinsă la timp. Ai purtat poveri care nu erau ale tale. Ai fost acolo de atâtea ori. Dar asta nu ți-a adus înapoi ceea ce ți s-a luat. Nu ți-a reparat golurile. Nu te-a făcut imun la rău.

De fapt, uneori fix asta doare mai tare: că ești capabil să oferi lumină altora în timp ce tu te simți înghițit de întuneric. Și nimeni nu vede…

Sau poate văd, dar se obișnuiesc atât de mult cu puterea ta încât uită că și tu ai nevoie de sprijin.

Adevărul crud e că nu trebuie să fii binele nimănui. Nu ai o datorie cosmică să fii salvatorul lumii. Ai dreptul să vrei și tu binele tău. Ai dreptul să nu mai poți. Ai dreptul să fii furios, să spui că e nedrept, să te plângi, să lași armura jos și să sune totul a victimizare.

Și poate că asta e partea pe care citatele inspiraționale uită să o spună: e ok să fii obosit. E ok să recunoști că ești rănit. E ok să spui că nu mai vrei să fii farul altora, măcar pentru o vreme.

Nu ești un eșec pentru că viața ta arată ca o succesiune de furtuni. Nu ești mai puțin demn pentru că simți că nu ai nimic bun de care să te agăți. Ești doar om. Și oamenii trec prin întuneric.

Și totuși, chiar dacă sună banal, mai există un adevăr: nimic nu rămâne neschimbat la nesfârșit. Chiar și valul care te lovește acum se va retrage într-o zi. Chiar și în mijlocul durerii, există momente mici de bine care nu cer explicații. Și nu trebuie să fii „binele altora” ca să le meriți.

Poate azi nu le vezi. Poate mâine nu o să le simți. Dar undeva, în ciuda tuturor lucrurilor care merg prost, există încă loc pentru o schimbare, pentru o lumină mică, pentru o respirație mai ușoară…

Nu pentru că ești salvatorul altora. Ci pur și simplu pentru că și tu ai dreptul la bine.

Și până atunci… ai dreptul să te plângi, să-ți plângi de milă, să spui că nu mai poți.

Uneori ești ca un om căzut în noroi: murdar, greu, obosit. Dar noroiul ăla, oricât de mizerabil ar fi, te ține și el într-un fel — nu te lasă să cazi și mai adânc. Și chiar dacă te ridici încet, murdar și șovăitor, tot ridicare se numește…

Ești ca marea după furtună: valurile urlă, se sparg, dar când se retrag, lasă pe țărm scoici, fragmente de lumină, mici dar reale. Și poate că nu sunt minuni, dar sunt semne că viața încă aduce câte ceva, chiar și după haos.