Fortăreața de cutii
Despre oboseală, alegeri și spațiul care se rearanjează odată cu tine
Nu am mai scris de ceva vreme. Ultima lună a fost o perioadă mai solicitantă, cu multe decizii, încercări care s-au ținut în lanț, nopți nedormite și zile care s-au întins una în cealaltă ca un singur bloc de oboseală. Am mers mult pe pilot automat, cu gândurile împrăștiate în toate direcțiile.
Și acum, în plină iarnă, în loc de liniște sau pregătiri de sărbători, mă găsesc în mijlocul unei mutări. Stau pe podea înconjurată de cutii, obiecte întinse în jurul meu ca niște fragmente dintr-un puzzle pe care nu mai știu exact cum să-l reconstruiesc. Cutiile mă închid într-un cerc moale și neregulat. Parcă sunt ziduri mici, ridicate ad-hoc în jurul meu, o fortăreață fragilă făcută din carton, scotch și resturi de energie.
E ciudat cum, de jos, când stau așa cu picioarele strânse la piept, lumea capătă un alt sens. Obiectele sunt mai mari. Trecutul e mai mare. Deciziile par să mă privească din toate colțurile. Mă simt prinsă între ce a fost și ce urmează, ca într-o cetate temporară în care încerc să-mi regăsesc respirația.
În ultimii ani, iarna nu a însemnat deloc liniște pentru mine. A venit cu operații, recuperări dureroase, reînvățări grele. A fost mai mult despre supraviețuire decât despre sărbători. Iar acum, într-un fel care nu mă mai surprinde, perioada asta vine din nou cu ceva greu: sortarea unei vieți întregi.
Trebuie să aleg ce rămâne cu mine și ce nu. Ce are loc în spațiul nou și ce trebuie dus în altă parte. Ce mă reprezintă încă și ce aparține unei versiuni mai vechi din mine.
Și îmi dau seama că e pentru prima dată în viața mea de chiriaș grăbit – în sensul poeziei lui Minulescu din Balada chiriașului grăbit – când nu mut totul la repezeală. Până acum am înghesuit tot fără să mă întreb nimic. Era graba aceea instinctivă, acel „hai să mutăm și vedem noi după”. Nu am avut nici timp, nici curaj să fac selecția asta.
Acum în schimb, mă opresc. Pun mâna pe fiecare obiect și îl ascult. Îl întorc în palmă. Mă uit la el ca la o mică rană sau ca la o poveste pe care o recitesc după mulți ani. Și nu toate obiectele mai spun ce spuneau cândva. Multe le-am strâns sperând că o să-mi aducă stabilitate, ca și cum un lucru material ar putea ține loc de un sentiment. Dar acum, când le scot din cutii și sertare, observ că unele nu mai au vibrația aceea. Nu mai au loc în viața mea, nici fizic dar nici emoțional.
Mutarea asta e mai mult decât o schimbare de adresă. E un fel de trecere prin mine însămi. O curățare…
Un prag care mă pune în fața unor întrebări directe: cine sunt acum? Ce duc mai departe? Ce las? Ce depozitez nu doar într-o boxă, ci în trecut?
Unele lucruri se așază singure în cutii, cu o naturalețe care mă liniștește. Altele mă înțeapă. Le țin în mână și simt o ruptură mică, un cordon pe care trebuie să îl desprind cu blândețe.
Și cred că acesta este adevărul perioadelor de mutare: rarele momente în care nu poți evita întâlnirea cu tine însăți. Dacă nu selectezi, dacă nu decizi, dacă nu te uiți atent, rămâi cu o viață încărcată cu părți care nu îți mai aparțin.
Așa simt acum, stând pe podea, în fortăreața mea de cutii. Obiectele stau în jurul meu ca niște paznici care mă obligă să fiu sinceră. Nu pot minți aici…
Nu pot fugi.
Trebuie să aleg.
Trebuie să recunosc ce e încă viu în mine și ce nu.
Și e, poate, cel mai greu, dar și cel mai adevărat decembrie de până acum. Nu strălucește, nu promite nimic festiv. Dar mă pune să mă rearanjez, să fac loc pentru ce urmează, să îmi dau voie să las în urmă ce nu mai servește.
Iar pentru prima dată în viață, mutarea nu e un heirup.
E o alegere.
E o formă de sinceritate cu mine.
E felul în care încep să mă mut, încet, dintr-o versiune veche în una nouă.
Și poate că exact asta e tot ce trebuie să fie iarna asta.
