Între speranță și control:
Cum trăim viața cu ambele mâini ocupate
Când eram mică, am aflat că Moș Crăciun nu există de la sora mea, după ce am „lucrat” eu ceva. Mi-au confirmat și părinții. Știam.
Și totuși, ani buni după, adormeam în Ajun cu un gând ascuns: poate totuși…. Poate totuși, dimineața, voi găsi un cadou sub brad. Poate magia există, chiar dacă rațiunea îmi spune altceva.
Ani mai târziu, am observat același tipar în alt loc: citesc finalul romanelor înainte să le parcurg. O parte din mine vrea control, să știe sigur cum se termină, să nu fie luată prin surprindere. Și totuși, deși știu finalul, trăiesc fiecare pagină cu emoția speranței. Încă mă las prinsă de poveste, încă tresar, încă mă bucur, încă mă întristez. Controlul și speranța dansează împreună în mine.
Mult timp am crezut că aceste părți din mine sunt într-un război. Că speranța e naivă, „proastă”, copilăroasă. Că vigilența e rece, tăioasă, despotică. Dar am descoperit că ele, de fapt, supraviețuiesc împreună.
Și atunci am avut o imagine: partea care speră era o fetiță mică, de vreo trei ani, cu zâmbetul larg și ochii luminoși. Cealaltă, partea care vrea control, era o adolescentă, atentă, serioasă, cu privirea precaută. Și ele se țineau de mână…
Eu le vedeam ca pe două forțe opuse, dar ele erau deja una lângă alta, deja unite. Supraviețuiseră împreună…
Apoi am apărut eu. Și le-am luat pe amândouă de mână.
Fetița s-a încolăcit de piciorul meu, râzând și uitându-se în sus spre mine cu încredere totală. Adolescenta, mai reținută, m-a strâns puternic de mână. Ochii i s-au umezit. Nu a spus nimic, dar am știut că, pentru prima dată, nu mai era singură să vegheze.
Mi-am dat seama atunci că nu trebuie să aleg între ele. Pot să trăiesc ținându-le pe amândouă aproape. Pentru că, da, poate după bucurie vine durere. Poate după speranță vine dezamăgire. Dar între timp… între timp putem alege să trăim, să creăm, să ne bucurăm de micile lucruri.
Golul din noi nu trebuie doar umplut cu muncă, cu efort, cu control. Golul poate fi transformat. Din el putem scrie, putem construi, putem împărtăși cu alții.
Poate că viața nu devine neapărat mai ușoară.
Dar dacă tot e grea, măcar să mergem împreună cu toate părțile noastre – cu fetița care încă speră, cu adolescenta care veghează, și cu noi, cei care le putem ține de mână pe amândouă.
Și atunci, cine știe… poate într-o dimineață chiar vom găsi ceva sub brad.
